Localitatea Crasna-Vişeului aparţine teritoriului administrat de comuna Bistra, situată în nordul judeţului Maramureş, la 105 km
distanţă de Municipiul Baia Mare, la 35 km de oraşul Sighetu-Marmaţiei şi la 32 km de oraşul Vişeu de Sus. Deţine o suprafaţă de 70 kmp, cu relief muntos,
brăzdat de râurile Vişeu şi Tisa şi afluenţii Crasna, Bistra, Valea-Neagră, Luhei. 

Localitatea este aşezată în bazinul râului Vişeu şi înconjurată de şirul Munţilor Maramureşului.
Denumirea satului şi atestarea lui documentară apar în anul 1411 în „Diploma Regelui Ungariei Robert”, din care rezultă că este domeniul de
proprietate al urmaşilor lui Dragoş şi Bogdan. În baza documentelor din 1882, Crasna poarta numele de Frumuşeaua.
Între sec. al XIV-lea – al XIX-lea, Crasna a aparţinut de Petrova, chiar dacă purta în anumite perioade denumirea de CrasnaBistra. Începând cu anul 1945, CrasnaVişeului devine de sine stătătoare, până
în anul 1968, când intră în componenţa comunei Bistra. Documentul cancelariei din Petrova, din anul 1910, arată că Petrova avea un număr de 4229 de
locuitori, din care 1376 de ucraineni din Crasna. Un alt document statistic, din 1956, arată că în Crasna locuiau la acea vreme 2199 de locuitori.
Odată cu construcţia bisericii, în anul 1893, s-au pus şi bazele primei şcoli primare, care a funcţionat, pentru început, în biserica parohială, iar mai pe urmă în casa
parohială. În acest ţinut, a existat o biserică de piatră din anul 1884, cu Hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Această biserică
a fost clădită pe terenul donat de către Filipciuc Găvrilă, un locuitor din comuna Petrova, însă a fost făcută pe cheltuiala
credincioșilor din Crasna, între anii 1881–1884.
Biserica era în formă de navă, fiind acoperită cu şindrilă. Din anul 1904, acoperişul de şindrilă a fost înlocuit cu unul de tablă zincată. În anul 1932,
pardoseala de piatră a fost înlocuită cu una de scândură.Primul paroh al Bisericii din Crasna-Vişeului
a fost Staneslav Tarnoveţchi, care a slujit între anii 1938–1940. În acea perioadă, a fost realizată prima zugrăveală a bisericii.
Până în anul 1938, parohia a fost arondată ca filie Parohiei Bistra, slujirea făcând-o preotul Marian Eugen Nahirniak. Între anii
1943–1946, a fost paroh preotul Andrei Leahovici, cel care a pictat și icoanele de la iconostas.

Din anul 1946 şi până în 1947, slujitor al acestei parohii a fost părintele Alexandru Leahovici. După această dată, parohia a fost suplinită de preotul paroh al Bistrei,
părintele Andrei Dutca. Pentru o scurtă perioadă, în anul 1958, preot paroh a fost Nicolae Izdulschi.Din anul 1958 şi până în 1975, preot
paroh al Crasnei a fost părintele Ştefan Onica. În timpul păstoririi sale, s-a realizat tencuiala exterioară a bisericii (1964). Între
anii 1962–1966, sau pictat icoane noi, în stil bizantin, pentru iconostas, de către pictorul Iacobescu Petru din Timişoara.
Pictura vechii biserici a fost realizată în 1973, de către pictorul Găvrilean Nicolae din Gura Humorului.
Între anii 1975–1990, preot paroh a fost Gheorghe Cucu, din localitatea Tisa. În timpul slujirii lui s-a ridicat o nouă casă parohială. După plecarea acestuia, a venit
preotul Ardelean Vasile, sub păstorirea căruia s-a construit noua biserică.

Construcţia noii biserici a început în toamna anului 1994, iar în anul 1996 au fost mutate Sfintele Moaşte din biserica veche. Pictura a fost realizată în stil
neobizantin de către o echipă de pictori din Ucraina, condusă de profesorul Kostea Marcovici. Sfințirea bisericii a avut loc în
zi de duminica, 3 august 2008, celebrată de către PS. Iustin Sigheteanul, arhiereu vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, delegat al Preafericitului
Părinte Patriarh Teoctist. Din anul 2014 şi până la data curentă, paroh al Crasnei este preotul Ardelean V. Vasile, în timpul căruia s-au împrejmuit cimitirele, s-a dat
o nouă destinaţie vechii case parohiale, s-a renovat interiorul şi exteriorul casei parohiale.
Un mare accent, la nivel de comunitate ucraineană locală, se pune pe păstrarea valorilor strămoşeşti, promovarea tradiţiilor fiind obiectivul central.
O caracteristică specială în ceea ce priveşte viaţa religioasă a ucrainenilor este păstrarea calendarului iulian în viaţa bisericească. Aşa se explică decalajul de 13
zile dintre calendarul civil şi cel bisericesc vechi. Cert este că, în viaţa religioasă, ucrainenii acestor locuri se ghidează după calendarul iulian, iar în viaţa de
toate zilele, se conduc după calendarul oficial respectat de toţi românii. Singurele sărbători pe care întreaga Biserică le serbează împreună sunt Învierea Domnului
şi sărbătorile care se calculează după data Paştelui.
O altă particularitate a ucrainenilor locali, dar şi a celor zonali, o reprezintă respectarea hramurilor bisericilor şi a mănăstirilor, derulate între 21 septembrie
(sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului) şi 28 august (sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului) – context în care, în semn
de cinstire adusă lui Dumnezeu aceştia pleacă în pelerinaj. În fruntea comunităţii, merge procesiunea (Protesia) reprezentată printr-un grup de tinere fete cu Cruci şi
prapori care, ajunşi în dreptul bisericii sărbătorite, se închină şi o înconjoară de trei ori. „Acoperământul Maicii Domnului” (14 octombrie) marca începutul şezătorilor
– obicei care astăzi tinde să nu se mai practice. S-a păstrat însă sfinţirea roadelor toamnei, când gospodarii aduc la biserică un mic prinos din munca lor care este
binecuvântat, simbolizând zeciuiala din vechime.

Naşterea Domnului se sărbătoreşte pe 7 ianuarie, iar în ajun, este zi de post. Colindătorii sunt cei care vestesc naşterea lui Iisus, iar la cină se servesc 12 feluri de
mâncare de post. Mesajul Bisericii este adus de „Colinda bătrână”, care reuneşte oameni în vârstă şi de vază din sânul comunităţii. Textul rostit cu această ocazie
este unul specific, păstrat din vechime (Ой, дай Боже).
Viflaimul are un rol deosebit de important de Crăciun, căci tinerii, fără o pregătire specială, pun în scenă Naşterea lui Iisus.
În cadrul acestei sărbători, imaginaţia şi umorul ucrainean pot fi regăsite în măştile tradiţionale extrem de expresive.
Anul Nou începe pe 14 ianuarie, iar odată cu acest eveniment se sărbătoreşte Sfântul Vasile cel Mare. În ajun, copiii umblă la urat, iar ulterior, se practică
obiceiul numit „Tileaga” – când feciorii din sat vin să le ureze fetelor de măritat. Biserica marchează trecerea în Noul An
la miezul nopţii prin slujba Te Deumului. Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai importantă din anul bisericesc, este numită la ucraineni „Ziua cea Mare”
(великдень). Dincolo de particularităţile acestei sărbători, date de însemnătatea ei, un obicei specific locului este ca, în Joia Mare, copiii să meargă după „cucuţe”
(chifle, pâinițe) pe la casele oamenilor, primind daruri din partea gospodarilor.Oglindind felul de a gândi de a acţiona sau
de a crea, preluat de la înaintaşi, tradiţiile se dovedesc a fi un bun transferabil în timp, menit să dea culoare şi specificitate fiecărei naţii, să oglindească evoluţia
social – culturală a acestora. Renăscând din valorile trecutului, tradiţia dobândeşte autoritate, în ciuda împotrivirii timpului
prezent care se simte împovărat de acestea.